În treisprezece ani de trai în Marea Britanie am primit patru invitații la nuntă.

La două nu am mers, pentru că nu eram în țară. La una am mers, a fost tare frumos, dar am rămas cam flămânzi.

Anul ăsta am primit o invitație la o nuntă în pădure. De fapt, era o ceremonie de legământ. Un obicei vechi druid de legare a două mâini și unire simbolică a două destine.

Scrie în invitația asta ”Dacă timpul se arată urât, să purtați haine groase, pardesiuri de ploaie, să aveți cizme de cauciuc sau papuci grei să să vă pregătiți de noroi, mai ales dacă plouă din timp. Dacă plouă și în ziua nunții, să aveți umbrele.”

Mai scrie acolo ”Locația nu dispune de niciun fel de comodități, toalete sau acoperiș. Ceremonia va dura mai puțin de o oră, după care vom merge la Pub-ul din apropiere, la prânz. Dacă sunteți vegetarian, vegan sau cu intoleranță la gluten, să ne spuneți in timp.”

Vinul, sau berea, sau ce vom dori să consumăm noi va fi pe sama noastră, bineînțeles, a musafirilor.

În invitație mai e o hartă pe care se arată doar verdeață (păduri), cu niște drumulețe rătăcite. Acolo unde trebuie să ajungem ”este o parcare mică la intrarea în pădure. Mai bine să veniți mai mulți într-o mașină, căci nu prea este loc de parcat. Sau veniți pe jos.”

Stăteam eu și mă gândeam, să mă duc la nuntă sau nu? Luna aprilie în Anglia e cea mai capricioasă, la sigur că va ploua. Dacă nu toată ziua, măcar o parte din ea.

Unde mai pui că era și zi de lucru. Trebuia să lăsăm ferma în sama angajaților.

Și tot stând eu așa și tot gândinu-mă, mai multe zile, aflu de la bărbatu-meu că de fapt eu nici nu sunt invitată.

Era scris doar numele lui pe invitație, dar noi creadeam ca era o scăpare. Că, ma rog, poate nu cunoaște mireasa numele meu, că ea scrise invitațiile. Era nunta unui amic mai vechi de al nostru.

Dar nu. După verificări cu mirele am confirmat că eu chiar nu sunt invitată. Doar Tolly. Așa e acceptabil la ei. Așa au ales ei. Ca să reducă din cheltuieli, pe semne…

Photo: Unsplash.com