Eu urăsc căpșunile.
La toate acoladele despre savoarea și aroma lor, regina fructelor și mai cum se numesc ele în lume, pentru noi ele sunt cea mai capricioasă din cele peste două sute de culturi pe care le creștem la fermă eco.
Sunt ca prințesa aia alintată și firavă, care nu putea dormi de la un bob de năut sub zece saltele. Sunt ca un nour efemer, care acum este, acum nu-i. Pîna la ele numai griji, și după ele – numai amintiri.
Din plină vară cer atenție, vezi Doamne, de semănăm niște muștar mai iute să surpeze virusul din sol. Un soi de virus în câmp care n-are treabă cu nicio cultură, în afară de prințesa prințeselor – căpșuna.
După muștar vine rândul compostului cu totul și cu totul deosebit, ”vegan”, apoi vlăstarii tineri se pun cât mai devreme. Exact atunci când toată lumea e la mare, noi răsădim căpșune.
În februarie când îți îngheață creții din păr tre să punem tunelurile de protejare, ca nu cumva prințesei noastre să-i fie frig în plină primăvară. Și vai, înghețurile vin la sigur, de lasă ochișori negri în florile dalbe. Prea tărziu pentru tristețe. O speranță doar rămâne, că înghețul n-a distrus întreaga plantație.
Apoi plouă, apoi frig, apoi ger tărziu – și tot așa, că nu mai poți planifica nimic. Nici ambalaj – poate a trebui, dar poate n-a trebui. Nici etichete, nici lucrători de sezon, nici cumpărători angros. Ei, cum să discuți despre o cultură, care poate va fi dar poate nu va fi?
Dar zielee trec, încălzindu-se ușor, și mai bine sub tunelurile de plastic. Iar noi nu îndrăznim să căutăm prea des la ele, din frică să nu ne crape inima de jale.
Dar cineva știe mai bine! Că ele sunt si sunt aproape coapte! Șoarecii, bursucii, veverițele și căprioarele – toate află din prima, își fac rând la poamele de noapte, le savurează din plin, lăsîndu-ne și nouă doar semne de superioritate. Na!
Capcane, garduri electrice, pelicule de protecție și încă ce mai inventează umanitatea pentru a salva în mod uman un moft.
Și în sfărșit s-a împlinit. Soare, cald, doldora, și unde nu te uiți – doar căpșune. Mustoase, dulci, aprinse, multe. Multe, multe multe! Și fără timp să le culegem. Rugăm vecinii, prietenii, toți studenții fără treabă – mă rog de veniți la cules!!!! Caraul! 10, 30, 50, 80 panerașe sunt așteptate azi, acum, ieri, și vai, nu reușim să le culegem pe cât de rapid se coc!
Zece culese, opt vindute. Opt culese, zece vindute. Lumea vine, mașinile se opresc la colț, portofelele se deschid, toată lumea vrea căpșune, iar noi nu reușim să le culegem. Ne doare spatele, picioarele, capul, umerii, totul!
Cu mare greu îi mulumim pe toți, se pare că se mai răreste un pic interesul, pe raft mai sunt opt-șase-patru panerașe, și până seara la fund se întrevăd din alea stricate. Mucegaite! Deja! Nici zece ore de când era pe plantă!
Aruncă tot panerașul, dă-l la compot și ia-o de la zero – lucrători, cules, transportat, cumpărători, s-a făcut a doua zi, căpșuna nu mai este perfecta…
Luna iunie e luna căpșunilor la noi. E un chin și amar! Regina fructelor ne pune pe jar. În poziția drepți! Aplecați! Fără relaxare!
Noroc că vine luna lui Cuptor, cu legume calme și leneșe, care își vor aștepta cumpărătorul liniștite pe tejghea, fără să miroase, pe cât de ademenitor, pe atât de amenințător.