Aprilie, 2016
Noi ne-am dezis de sparanghel cu cinci ani în urmă. Iar acum sunt geloasă pe toată lumea care are sparanghel în vânzare. Pe toți cei care-l savurează crud, la aburi, pe grătar, sau simplu pe facebook.
O adevărată nebunie cu sparanghelul ăsta, iar eu nu pot să fac nimic. Doar să răbufnesc de gelozie.
Trei ani am așteptat prima roadă. Răbdare, nu glumă! Răsărea în fiecare primăvară, iar vlăstarii firavi se prefăceau cu timpul în copăcei, sub privirile noastre pofticioase, la interzicerea strictă a ”șefului” de a rupe vre-o unul. Trebuia să așteptăm ca plantația să se stabilească de-a binelea. Așa erau instrucțiile. Iar noi nici nu încercam să rupem câte un fir să gustăm, așteptam cuminți, ca pe un cozonac în Duminica Paștilor.
În anul patru și cinci ne-am delectat. Am savurat din plin, am vândut la toți clienții. Vindeam firele verzi ca pe niște bibelouri de aur. Ba chiar și o degustare am avut, cu o vedetă gastronomică internațională, care venise la noi la fermă să filmeze un documentar despre sparanghel.
Îl mâncam crud, rupt direct din sol, ne-mai-ajungând acasă să-l clătesc. Era crocant și dulciu, și-mi amintea de copilarie. De colăceii aia verzi pe care îî mâncam primăvara devreme, și de frunze de mazăre. Nu știu de ce anume de astea îmi amintea.
Era finesse. Era delicat. Era divin. Și îmi părea ca mă aflu printre zei, mâncănd sparanghel direct din câmp.
Pe urmă au pornit bătăile de cap. Iarna solul era prea umed, dăuna rădăcinile. Prea multă ploaie în țara asta uneori! Primăvara îl năpădea buruianul, de prășea lumea zi de zi, cu riscul de a tăia și din vlăstarii înmuguriți. Iar toamna da peste el un gândăcel, care nenorocea rădăcinile. Roadele scădeau de la an la an, încăt munca devenise mai scumpă decît recolta.
Și într-o zi nu mai era. L-a cosit Tolly și ne-a zis ca ”gata, nu mai pierdem timpul cu el, nu se merită”.
De atunci i-am tot dus dorul. Iar în primăvară mergeam pe plantație să caut câțiva vlăstari rătăciți, care nu se dau cosiți. Răsăreau unul câte unul, printre rumegușul verde împrăștiat în loc. Acolo avea să fie gărmada noastră de compost, dar sparanghelul, deliciul regilor, se ivea ba ici ba colo, printre vreascuri și rămășite de culturi. Vre-o trei ani la rând mai găseam vlăstărași.
Nu mi-a mai trecut dorul acela. Nici nu cumpăr de la magazine, pentru ca nu pot uita gustul sparanghelului proaspăt cules. Nici nu mă duc sa culeg la alte ferme, pentru ca nu sunt Eco, aplică azot să fie mai mare și mai verde, și asta mă sperie.
Mă pun frumos pe lângă Tolly, a câta oară! Și-l fac să-mi promită că într-o primăvară vom avea din nou sparanghel. Pe un sol mai bun, mai bine drenat, cu rumeguș contra buruienilor, și cu insecte protectoare să aibă grijă de gândăceiii aia răi.

Mai ieri a semănat 800 de fire. Într-un ceas bun, să ajungem în 2019!